ISTORIA BISERICII FRANCISCANE

Franciscanii stabiliţi în Mediaş au ridicat în 1410 în imediata apropriere a zidului cetăţii o biserică în cinstea Sfintei Elisabeta cu o mănăstire aferentă. Turnul era deja menţionat în actele datate în anul 1485. Într-o broşură din 1507 este descrisă mănăstirea cu etaj în care erau 28 de chilii călugăreşti cu un refector mare.

Documentele nu specifică exact anul construirii bisericii ce există şi azi, dar având în vedere faptul că intrarea principală, uşa de la sacristie şi bolta sanctuarului sunt identice cu cele din biserica franciscană din Cluj, respectiv cu cele din biserica fortificată din Biertan se poate deduce că a fost construită la începutul secolului XVI, înainte de reforma lutherană. După sfinţire, în 1535 trăiau între aceste ziduri 35 de călugări, numărul lor scăzând la 14 până în anul 1544. Pe lângă liturghiile bisericeşti acest loc era îndrăgit de localnici şi ca cimitir. Erau înmormântaţi aici şi alţii din apropierea Mediaşului sau din locuri mai îndepărtate. În ciuda protestelor medieşenilor tot aici a fost înmormântat şi aventurierul veneţian Aloisio Gritti care după bătălia de la Mohács a profitat de situaţia extrem de tulbure şi a jucat un rol politic cel puţi dubios. În 1550 valul reformei a atins şi Mediaşul, iar mănăstirea franciscană a avut aceeaşi soartă ca multe altele din Ardeal: mănăstirea a fost desfiinţată şi călugării alungaţi. În Mediaş aceste evenimente se pare că au avut loc în 1557. Biserica şi mănăstirea au fost o bună vreme părăsite şi goale, dar mai târziu, prin secolul 17, a fost transformat în spital şi biserică pentru bolnavi.

De la finele secolului 17, odată cu instalarea puterii Habsburgice, liderii catolici au insistat în recuperarea mănăstirilor confiscate şi secularizate de reformă. Astfel reuşesc şi franciscanii să revină în mănăstirile lor medievale din Ardeal. În Mediaş a fost posibilă retrocedarea abia în 1721 datorită lui Hugo Damian de Virmont comandant imperial. În urma unor dezbateri prelungite consiliul local a retrocedat biserica şi mănăstirea în data de 19 noiembrie. Actele întocmite cu această ocazie menţionează clădirea capelei, un turn şi sub mănăstire încă o capelă. Mânăstirea cu etaj avea la data aceea 28 de chilii, iar în document mai sunt descrise refectoriul, şopronul pentru căruţe, grajdul, şura, pivniţa şi curtea mănăstirii.

Atât mănăstirea cât şi biserica erau într-o stare de degradare avansată şi necesitau reparaţii mari, care au fost efectuate în următoarele decenii, când numeroase familii de aristocraţi catolici ardeleni împreună cu ofiţeri din armata imperială austriacă au ajutat la reconstruirea mănăstirii de azi, biserica a fost refăcută în stil baroc şi spaţiul interior a fost redecorat şi el. Se pare că lucrările la mănăstire au fost începute în 1725 pe vremea lui Melsing Atanas, care a renovat etajul din aripa nordică cu bani proveniţi de la principesa Lichtenstein Maria Anna. În 1731 au început lucrările la aripa estică, cea orientată spre râul Târnava, care a fost terminată în 1733 sub conducerea stareţului Veress Lajos. După acestea au continuat cu aripa vestică şi cu sala de mese, mai apoi în 1741 au renovat aripa sudică din care se putea ajunge print-un coridor în galeria vestică. După preluare Ordinul a reamenajat sanctuarul pentru uzul liturgic, iar după 1740 cu ajutorul material foarte consistent venit din partea guvernatorului Haller Janos şi a soţiei acestuia Daniel Zsofia au finalizat naosul şi capela sudică. În naos bolta casetată cu arcade a fost sprijinită pe stâlpi masivi, au adăugat o galerie nouă pe latura vestică. Clădirea laterală din sud devenită capelă de înmormântare a familiei Haller a fost şi ea renovată acoperită cu aceeaşi boltă ornată cu stucaturi. Guvernatorul şi soţia sa erau poate cei mai darnici susţinători ai restaurării catolice din Ardeal, astfel au finanţat ordinul iezuit din Târgu-Mureş, bisericile franciscane din Cluj, Deva, Sebeş, Sibiu şi Braşov. Biserica noastră au ajutat-o în mod special deoarece se afla în imediata apropiere a centrului administrativ al domeniilor familiei, adică de Dârlos, iar călugării franciscani se ocupau şi de rânduirea celor sfinte în capela construită nu cu mult înainte de 1740. Pe lângă familia guvernamentală au contribuit cu donaţii pentru restaurare şi mobilare groful Kornis Antal, baronul din Kaszon vicecancelar al Ardealului Bornemisza János, groful din Zăbala Mikes István, comandantul armatei Königseeg Lothar, episcopul de Alba Iulia Sorger Gergely, Kohári István, prefectul de Hunedoara Balog Lászlό, farmacistul sibian Mathuni György, Szentiványi Mihály. În 1747 după încheierea construcţiilor ordinul din Mediaş a fost ridicat la rang de convent de către convenţia sibiană şi tot din această perioadă, după cum a formulat P. Boros Fortunat „aici a fost leagănul Ordinului”, deoarece era cunoscut între mănăstirile franciscane din Ardeal ori ca şcoală a tinerilor călugări, ori ca centru educaţional al Ordinului. De menţionat faptul că aici erau organizate în secolele 18-19 cele mai multe consilii regionale ale Ordinului Franciscan.

Privind mobilierul bisericii trebuie menţionat că tot în secolul 18. au fost realizate acele altare care cu mici retuşuri au rezistat până în zilele noastre. Conform unui inventar din 1770 biserica era îmbogăţită cu 8 altare: altarul central era dedicat Concepţiei Imaculate, pe când altarele laterale lui Sfântul Francisc de Assisi, Sfântul Anton de Padova, Sfânta Cruce, Sfântul Ioan Nepomuk, Sfânta Familie, Sfânta Ecaterina din Alexandria şi Sfânta Valpurga. În 1773 altarul central dedicat Concepţiei Imaculate a fost schimbat cu unul mai mare şi mai bogat ornat. Acesta a fost cumpărat de la franciscanii din Cluj şi este vizibil şi azi, un altar central realizat în stil rococo care a fost montat de către un meşter local, care a completat şi anumite părţi ale acesteia. Tot în această perioadă a fost realizat şi standul din sanctuar decorat în acelaşi stil, care a fost placat cu aur mai târziu în anul 1778.

Pe prima hartă a oraşului realizată în 1699 de către inginerul militar Giovanni Morando Visconti este vizibilă biserica, în sud este desenat în mod supradimensionată capela. Lipseşte mănăstirea, dar în prelungirea sacristiei este vizibilă o clădiră mai mică. Pe următorul izvor cartografic, harta căpitanului Theuermen din 1750, este vizibilă şi mănăstirea în jurul unei curţi interioare.

Deja în primele decenii de după reconstruire mănăstirea a jucat un rol important în educaţia catolică a oraşului şi a împrejurimilor. Din 1747 a funcţionat între zidurile mănăstirii o şcoală elementară, care din 1918 a fost mutată într-o clădire nouă şi transformată în gimnaziu.